Copca

Bunicul meu, Dumnezeu sa-l ierte, imi povestea ori de cite ori ma prindea la inghesuiala, despre cite in stele si in luna, dar revenea intodeauna la pasiunea sa de capati: pescuitul la copca. Nu era mare lucru, de fapt. Se ducea iarna, cind crapau pietrele de frig, pe lacul Turel, care ingheta pe la sfirsitul lui decembrie, facea o gaura cu toporul in gheata si arunca inauntru hirzobul, un fel de funie cu plasa in cap, folosit pentru prinderea pestelui. Stiu asta pentru ca bunicul isi ilustra povestile cu obiecte reale, incercind sa-mi insufle si mie dragostea pentru pescuitul la copca, cea ce reusise intrucitva.

Fiindca intr-o zi de joi, cind el si ai mei, plecasera la tirg sa cumpere niste urechiati, eu am taiat-o pe furis la balta, inarmat cu toate ustensilele bunicului, visind sa prind un sac de peste si sa le ofer alor mei, la intoarcerea de la tirg, o cina pe cinste. Nu stiu cum am dat eu cu toporul, dar in loc sa fac gaura, n-am reusit decit sa dizloc o bucata destul de mare de gheata si sa cad in apa rece, inainte de a vedea picior de peste. Norocul meu a fost ca nu eram singur pe lac, un vecin de-al nostru, nea Ilie Argint, a vazut totul, si s-a aruncat dupa mine, m- recuperat din adincuri si m-a dus acasa, unde mi-am revenit incetul cu incetul spre fericirea bunicului si parintilor mei, care se intorsesera de la tirg si aflasera toata tarasenia.

De atunci bunicul ma lasa mai usor cu povestile, in schimb imi dadea, pe ascuns, bani si cite o dusca de rachie. Noroc, bunicule!

No comments:

Post a Comment